FAȚATA: Ieșenii pot scrie legea. Probabil, pentru prima dată

Anul trecut, la sfârșitul lunii septembrie, un arhitect ieșean vorbește despre FAȚATA: vrea să recreeze intimitatea între fațadele clădirilor și oamenii care trăiesc în ele. O lună mai târziu, într-o discuție cu primarul și doi consilieri locali, se hotărăște ca FAȚATA să fie prilejul cu care ieșenii să redacteze ei înșiși un regulament intern – proiect de hotărâre de Consiliu Local – care să încurajeze proprietarii de clădiri să-și reabiliteze fațadele. Este probabil pentru prima dată când ieșenii își vor scrie singuri legea. Pentru că hotărârile de Consiliu Local au valoare de lege.

Tiberiu Teodor-Stanciu propune ieșenilor și administrației locale să lucreze la un proiect care să regenereze legătura intimă dintre fațadele clădirilor și locuitorii lor. Proiectul se numește FAȚATA (Fațada ta. Fața ta.). Traian-Florentin Ciobotaru, consilier local (PSD), adoptă principial proiectul. Îl prezintă primarului, Mihai Chirica, și convin că Iașul are nevoie de-o strategie care să încurajeze localnicii să-și refacă fațadele.

Acum, ieșenii pot crea ei înșiși un regulament local – cu valoare de lege în municipiu – prin care să stabilească cum vor fi sprijiniți și convinși localnicii să-și îngrijească fațadele.

Proiectul demarează printr-o vizită de studiu în Oradea, unde a funcționat cu succes un program de revitalizare a centrului istoric. FAȚATA prilejuiește un schimb de bune practici între administrația ieșeană și cea orădeană. Delegația Iașului se întoarce cu documentația care a secondat programul din Oradea.

Urmează ca ieșenii să se adune în grupuri de discuții, să vadă cum au mers lucrurile în Ardeal și ce-i de făcut în Iași.

Intră acum în grupul de discuții și alătură-te ieșeniilor care construiesc ei înșiși primul regulament local pentru revitalizarea fațadelor. Procesul va dura aproximativ două luni.

Tiberiu Teodor-Stanciu este arhitect. E vineri seară, la sfârșitul lui septembrie 2017. E întuneric de-a binelea când, la Hubrica, un hub creativ deschis într-o fostă hală a unei fabrici de mobilă, Tiberiu vorbește în fața a vreo 80 de oameni despre FAȚATA. Se derulează dezbaterea „Schimbare socială prin Cultură”. La o masă se află trei consilieri locali. Unul dintre ei va adopta simbolic proiectul.

Ce înseamnă asta, încă nu este cu totul și cu totul clar. Va facilita interacțiunea cu administrația locală și va căuta pârghii administrative pentru ca ideea să se transforme mai repede în realitate. Ideea, însă, ca și implementarea, se află în mâna comunității, iar nu a administrației. Urmează să se formeze un grup de lucru deschis în care orice ieșean care crede în FAȚATA este bine venit, ca să contribuie la rafinarea conceptului și la implementare.

Ieșenii, adică, pot să genereze ei înșiși realitatea, ca proictele publice să pornească direct de la ei și să le aparțină până la capăt. Fiecare împărtășește puțin din cunoașterea, expertiza și capitalul său social. Cu cât e mai mare norul de contribuitori, cu atât mai repede se leagă realitatea, fără ca presiunea să împovăreze pe cineva.

În 2016, Tibi a deschis „Atelier Spre”. A început să observe, să decupeze și să ilustreze obiecte de arhitectură și de mobilier urban care rămân îndeobște îngropate în zgomotul vizual al țevilor, cablurilor, instalațiilor și improvizaților. A creat sute de ilustrații care înfățișează cum arată, de fapt, ferestrele, gardurile, lampadarele, băncile, sau fațadele caselor din Iași, dacă dai la o parte alergia care le inflamează prin neatenția față de spațiul construit. Antene, tocuri de termopan montate în zidărie istorică, pancarte și panouri publicitare, materiale de construcție nepotrivite, țevi, contoare și alte mii de petice vizuale cariază fața orașului. Așază un strat gros de zgomot care rupe, ca într-o reacție chimică, legăturile dintre secvențele poveștii pe care Iașul o încheagă prin universul său de obiecte.

Atelier Spre from Atelier Spre on Vimeo.

În Iași, pe strada „Sfântul Sava” există o casă în care trăiește un bătrân. Încă nu începuse războiul când s-a apucat s-o construiască cu mâinile lui. Își spunea că aceea avea să fie „casa lor”, că acolo avea să trăiască, alături de soția lui, până la sfârșit. Războiul i-a încurcat planurile, iar casa avea să împrejmuiască doar o viață suspendată în așteptare. A ei. Când armistițiile s-au încheiat, drumurile l-au dus spre Siberia. Se număra printre deportați. Credea că n-o să mai găsească nimic la întoarcere, dar casa, ca și soția l-au așteptat. „La scurt timp, ea a murit. El a rămas să trăiască singur în casa lor, după ce, mai înainte, ea trăise acolo singură, în casa «lor»”, își amintește Tiberiu. Este una dintre clădirile ilustrate în cărțile poștale prin care scoate la lumină orașul invizibil.

În 2017, câteva ilustrații de felul acesta sunt găzduite în stațiile de autobuz. Este o invitație pentru călătorii obosiți de zarva vizuală, să pornească pe străzi, să descopere ferestre, arcade și case, fără a se lăsa rătăciți de strigătul de sirenă isterică al improvizațiilor care descompun povestea spațiului construit. Un hostel local oferă, la rândul său, turiștilor, astfel de cărți poștale, cu obiecte urbane esențializate și curățate de zgomot. Dacă se întorc cu o fotografie care redă detaliul pe urma căruia au pornit, primesc o reducere. Este un tertip. Iașul a devenit un oraș de tranzit, pentru odihna din drumul spre altundeva. Ilustrațiile acesta deschid explorarea acolo unde era planificată o experiență de haltă.

Cât a fost mic, Tiberiu a pendulat între Iași și Fălciu, un sat de pe malul Prutului. Acolo făcea vara, castele din nisip, și iarna, castele din zăpadă. Străbunicul său fusese primar. Când s-a ridicat o construcție nouă pentru administrația locală, vechea clădire i-a devenit casă. Ghișeul în care sătenii veneau cu plângeri sau scrisori, era, acum, bucătăria bunicilor. Sufrageria slujise ca sală de ședințe, iar Tibi se plimba dintr-o cameră-n alta punând întrebări.

„Puteai să construiești foarte multe scenarii în care să fii în propria lume, fără să te desprinzi, totuși, de realitate. În beci, de pildă, erau o grămadă de lucruri păstrate din război. Cotețul găinilor era închis cu un fragment dintr-o șenilă de tanc. Așa era în tot satul. Bineînțeles că te apucai să pui întrebări despre cum a fost, ce s-a întâmplat pe ulița cutare sau în casa cutare.” Făcea chirpici cu bunicul, alegea fasole sau desfăcea boabele de porumb de pe știulete, cu vecinii. Și-i întreba cum a fost.

„Sunt o fire romantică, legată de trecut. Îi întrebam pe bunici cum era când erau mici, cum arăta casa pe care le-a luat-o comuniștii, ce s-a întâmplat într-un loc sau altul. Simțeam că obiectele din jurul meu au o istorie și voiam să descopăr povestea din spatele lucrurilor în mijlocul cărora trăiesc.”

Acum Tiberiu ajunge des cu gândul la metafora „căii”, la cum faci să imprimi o cale sau să o găsești, la cum descoperi povestea unui spațiu, prin obiectele care-l construiesc. „Avem încă reprezentarea aceasta a arhitectului-demiurg care-și cioplește imaginea în beton. Așa s-a ajuns la manierism, când clădirile, în loc să aparțină oamenilor care trăiau în ele, aparțineau arhitectului și vorbeau despre el, iar nu despre locuitori.

Eu am o perspectivă mai modestă. Cred că rolul tău, ca arhitect, e să arăți niște lucruri din compoziția unui spațiu, pe care tu le vezi mai ușor, fiindcă în asta te-ai antrenat: în a înțelege și-a citi spații”, explică Tibi.

„Prima epifanie am avut-o în Londra”, își amintește, când s-a lăsat confiscat de filosofia signalisticii, a semnelor și-a indicatoarelor care „arată calea”. „Cred că arhitecții, ca tipuri de personalitate și identitate, se poziționează undeva pe un continuum demarcat la un capăt de o înclinație filosofică și artistică, iar la celălalt capăt, de o înclinație inginerească și tehnică. Eu mă regăsesc mai mult în prima secvență. Signalistica este despre a da sens și înțeles. De fapt, ca arhitect, în tot ce fac, caut mai mult să dau sens și înțeles unui spațiu, iar nu să construiesc cap-coadă.” În Scoția a trăit „o a doua epifanie”. A intrat într-un bar de noapte amenajat într-o fostă catedrală catolică.

În toamna lui 2017, Tibi a avut prima sa expoziție. A fost unul dintre evenimentele de inaugurare a unei clădiri care, în perioada comunistă, servise studenților ca spațiu de simulare a unei linii complete de producție în pielărie. Alături de colegii de la Miolk, biroul de arhitectură în care lucra, a transformat-o în FabLab, spațiul de lucru colaborativ pentru meșterii de azi, care cioplesc cu imprimante 3D și mașinării sofisticate.

„Eu sunt speriat de succes”, spune Tibi. „Mă văd mai mult ca pe un ascet retras în pădure, undeva, absorbit în a-și perfecționa încontinuu lucrarea. Asta a funcționat foarte mult împotriva mea, la nivel de expunere. Este vorba despre disocierea între ce știi că ai putea să faci și ce ai făcut, de fapt. Nu simți niciodată că lucrarea ta reprezintă cu adevărat, tot ce ai de oferit. Expoziția de la FabLab și FAȚATA sunt, de fapt, singurele experiențe de expunere în calea cărora nu m-am pus, deși, organic, am simțit să fac asta.”

La dezbaterea „Schimbare Socială prin Cultură”, Florentin-Traian Ciobotaru, unul dintre cei trei consilieri locali care participă la întâlnirea dintre ieșeni și aleși, adoptă FAȚATA. Își asumă să descâlcească căile instituționale pentru orice vor ajunge ieșenii să construiască în direcția mecanismelor care înlesnesc reabilitarea fațadelor în Iași. Întâlnirea aceasta funcționează ca o amorsă pentru un Iași cu management colaborativ, în care cetățenii și aleșii lucrează împreună.

Cu câteva zile înainte, Florentin Ciobotaru primea o invitație telefonică. I se propunea să devină „consilier adoptiv”. Nu știa ce proiecte vor intra în dezbatere. „Și dacă vor propune «avioane»?” ar fi fost o întrebare legitimă. Să lași cetățenii să genereze ei înșiși realitatea presupune un salt de încredere în oamenii lângă care trăiești.

Fantoma neîncrederii bântuie pe străzile multor țări, mai cu seamă în societăți trecute prin autoritarism. Asta te deprinde c-o ierarhie rigidă și-ți împănează viziunea asupra lumii cu o sumedenie de presupoziții care justifică retragerea, controlul, distanța socială largă cât o autostradă, alături de sărăcia auto-exprimării și-a inițiativei personale. Sunt societăți lente până la încremenire, în care întâlnirea este sleită în norme, dizolvată în automatism social. Identitatea, sinele, universul interior rămân blocate și incomunicabile. Dacă extragi rădăcina comună din țesătura organizării sociale autoritariste, găsești că premisa pe care se sprijină e presupoziția că firea omului ar fi conflictuală și viciată.

De aici rezultă că dacă lași oamenii să-și exprime adevărata natură, vor sări unii la gâtul altora. Rezultă, în continuare, că cea mai potrivită formă de organizare socială ar fi aceea care descurajează exprimarea naturală, întâlnirea și inițiativa. Asta ar proteja omul de om, fiindcă întâlnirea este înțeleasă a fi o sursă de conflicte. Rolul instituțiilor, în consecință, ar fi să împiedice, sau măcar să sleiască prin reguli, ce se cade să se întâmple în timpul interacțiunilor sociale.

Teoriile despre cum ar fi „natura umană”, rea ori bună, funcționează ca ochelarii de cai. Sunt simple presupoziții, dar structurează realitatea de zi cu zi. Că „cetățeanul de rând” n-are nici o putere și nici n-ar fi îndreptățit să aibă, este o altă presupoziție, una repetată timp de sute de ani. A închis oamenii în burta unei conștiințe opresive care le dictează să nu facă nimic, chiar dacă suferă, să se izoleze disciplinat în familii și-n grupuri de prieteni apropiați, ori în locuri de muncă, fără să interfereze cu „puterea” sau cu „cercurile de sus”. În societățile încremenite, li se spune, e pentru binele lor să respecte scriptul de pilot automat, fiindcă altfel, ar semăna haos. Implicarea directă a cetățenilor în managementul unui oraș presupune, înainte de toate, un salt de încredere în oameni și-n valoarea fiecăruia dintre ei.

Dacă te plimbi cu el prin oraș, te oprești la catacombele de pe „Ștefan” și-l asculți povestindu-ți despre arhitecții ieșeni din perioada comunistă, care s-au împotrivit planurillor de urbanism ale vremii. Politica de atunci impunea ridicarea unui front de blocuri la stradă. În zona aceasta, „la Cub”, este singurul loc din oraș în care blocurile comuniste au fost „împinse” în spate, pentru-a salva galeriile subterane.

Ca să articuleze FAȚATA, proiectul de regenerare a relației dintre fațadele caselor și oamenii care trăiesc în ele, Tibi are nevoie să afle până unde poate veni administrația în întâmpinarea unei astfel de inițiative. Se apropie Sărbătorile Iașului, așa că întrevederea la primărie este programată din scurt. E o dimineață de ocombrie, când lumina mai este încă aurie, iar frigul de peste noapte mai linge încă băncile de pe bulevardul „Ștefan cel Mare”.

„Am început «Atelier Spre» din procrastinare”, spune Tibi, pe aleea din fața Palatului Roznovanu. A ajuns mai devreme cu aproape un sfert de oră. Din 2013 și până în 2016 „am mestecat această idee. Proful de română avea o vorbă, că atunci când te apuci de o carte, mai întâi citești titlul, iar după două săptămâni începi și cartea. Cred în procesul de metabolizare și de incubație.”

Crede și-n proiectele vii, care se dezvoltă organic și devin mai mult decât fuseseră gândite să fie. Tibi încă nu știe cum vor merge lucrurile cu FAȚATA. Nici n-ar avea cum, fiindcă este prima experiență de felul acesta, o amorsă pentru un Iași cu management colaborativ, în care ieșenii, așa „simpli cetățeni” cum sunt, creează ei înșiși proiecte publice și le implementează cu sprijinul comunității și-al administrației locale. Se vorbește des despre pionierat, despre inovație, despre curajul de-a merge pe-acolo unde cărările n-au fost încă bătătorite și de-a descoperi „calea” unind puncte și resurse care par a fi dispersate. Dar discursul e una, realitatea-i, deseori, alta.

„Probabil că depinde de cum faci alegerile de viață”, se gândește Tiberiu. „De exemplu, cineva ar putea să spună că vrea să devină un arhitect foarte bun și-apoi să-și organizeze viața în funcție de asta. «Devin un arhitect mai bun dacă voi cânta la chitară?» «Nu, așa că nu voi învăța să cânt la chitară.» «Devin un arhitect mai bun dacă merg la teatru?» «Nu, așa că nu voi merge la teatru.».

Pe de altă parte, mai există o abordare. Eu plec de la premisa că de fapt, nu știu ce anume mă face să devin un arhitect mai bun, așa că nu-mi refuz experiențele. Cred că orice proiect înseamnă o experiență personală profundă, tradusă în ceea ce știi tu să faci cel mai bine.” Tibi cântă și la chitară, și la melodică. Are și-un kazoo. „Cred că cele mai puternice experiențe sunt cele în care intri în sinergie cu ceilalți, așa cum se întâmplă când cânți împreună cu alții.”

În dimineața aceea de octombrie, în curtea primăriei apare Traian-Florentin Ciobotaru, consilierul local care adoptase FAȚATA. Cu puțin timp înainte venise și Bogdan Crucianu, consilier local și el, care participase din public la dezbaterea în care Tiberiu prezentase proiectul. Vor susține amândoi inițiativa în discuția cu primarul. Florentin Ciobotaru recapitulează pe scurt:„povestesc contextul în care mi-am asumat să sprijin proiectul, explic de ce-am făcut-o, de ce-i important pentru Iași și pentru comunitate, apoi de ce-ar trebui administrația să sprijine o asemenea inițiativă. Să nu uităm să pomenim despre exemplul Oradei și să vedem cum facem – poate ar fi posibilă o vizită de studiu sau un schimb de bune practici. Am uitat ceva?”

N-a uitat nimic. Dimpotrivă. Marcel Ionescu-Heroiu și Marius Cristea, experți seniori ai Băncii Mondiale, participaseră la eveniment, iar FAȚATA le-a amintit instantaneu de strategia primăriei din Oradea, care-a antrenat proprietarii din centrul istoric să-și refacă fațadele într-un timp foarte scurt. O lecție învățată din experiența administrației de acolo ar fi de bun augur pentru inițiativa ieșeană.

Florentin Ciobotaru deschide discuțiile. Povestește ce-i cu FAȚATA, de ce și-a asumat să sprijine proiectul, de ce-i semnificativ pentru administrație să susțină asemenea inițiative cetățenești. Primarul Iașului, Mihai Chirica, e de acord cu el:„Se poate face chiar un regulament local. Un proiect de hotărâre de Consiliu Local ca să încurajăm ieșenii să-și reabiliteze fațadele.”

Un observator extern și-ar fi încrețit sprâncenele. În Taiwan există o platformă digitală pe care cetățenii propun proiecte administrative și legislative, le votează, iar cele mai populare intră în dezbatere. Ele prind carne pe oase prin contribuția sutelor de oameni care scriu și rescriu fragmente, comentează, analizează și rafinează conținutul până când proiectele sunt gata și intră din nou în dezbatere. Apoi sunt adoptate. De la deschiderea platformei, peste 20 de proiecte create colaborativ de cetățeni, au fost adoptate.

Platforme de felul acesta sunt și-n Madrid, și-n Barcelona. Unul din partidele malteze a lăsat cetățenii să îi facă programul de guvernare cu care urma să candideze. Se experimentează, într-adevăr, din plin, în câmpul democrației participative și tot mai mulți cetățeni de pretutindeni își scriu singuri legislația și proiectele. Doar că nu-ți vine prea repede în minte un precedent în care românii, respectiv, ieșenii să fi construit colaborativ o piesă legislativă, ori să fi fost invitați să o facă.

„Vom scrie o invitație Primăriei Oradei, pentru un schimb de experiență între administrații. Este ideal să nu reinventăm roata și să preluăm din bunele practici”, se hotărăște în sala de ședințe. Câteva săptămâni mai târziu, Mihai Bulai, lector la Facultatea de Geografie și Geologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza”, care coordonează strategia de turism a Iașului, avea să programeze o vizită de studiu în Ardeal. E un prilej bun și pentru FAȚATA.

„Domnule Ciobotaru, ați avea cum să reprezentați, în calitate de consilier adoptiv, proiectul și să purtați discuțiile de documentare cu domnul Bolojan? Vizita este planificată săptămâna viitoare. Tiberiu a întocmit un plan de întrebări…” Ionel Bolojan este primarul Oradei și ar mai fi, cu tot cu weekend, numai vreo patru zile până la plecare.

„E din scurt, dar mi-am asumat să sprijin proiectul ăsta, iar dacă nu sunt prezent, n-am cum să fac asta… Deci, da, îmi voi reface agenda”. Vizita se amână cu o săptămâna. A intervenit o schimbare în programul reprezentanților orădeni. „Știți, vizita a fost replanificată pentru săptămâna viitoare…” Din receptor se aude: „Tot răul spre bine! Avem timp s-o pregătim mai așezat.”

În biroul lui Ionel Bolojan, Traian Florentin Ciobotaru notează în agendă răspunsurile la întrebări. Mihai Bulai notează și el, pe laptop. Anca Zota, coordonatorul Centrului de Informare Turstică, notează și ea, în carnet, observații contextuale despre cum a mers procesul de revitalizare a centrului istoric și cum s-au împletit obiectivele administrației cu ale proprietarilor de clădiri-monumente istorice.

Delegația ieșeană se-ntoarce cu hotărârea de consiliu local orădean, pentru programul de revitalizare a centrului istoric, cu o lista de legi care au susținut-o și cu o ploaie de anecdote. „O casă a unei vechi familii orădene a fost cumpărată și transformată în muzeu de familie. Să-ți arăt poze…”, spune Anca Zota și glisează cu degetul pe ecranul telefonului. E, practic, o casă de om, cu obiecte de mobilier după modelul celor din secolele XIX-XX. Nu intri ca să te uiți prin vitrine, ci ca să-ți tragi sufletul în atmosfera intimă a Oradei-de-altădată.

Tiberiu se pregătește pentru primele întâlniri de grup, cu ieșenii care vor să creeze un regulament local de încurajare a proprietarilor și administratorilor de clădiri, pentru a-și reabilita fațadele.

Cam așa funcționează și managementul colaborativ într-un oraș: fiecare demers care aduce oamenii împreună devine preludiul unui buchet de inițiative care-și au rădăcinile într-o încredere validată prin experiența directă.

Intră și tu în povestea aceasta și participă la primele discuții despre cum a mers programul de revitalizare a centrului istoric din Oradea și ce poate fi făcut în Iași. La aceste întâlniri vor fi stabiliți pașii următori de doumentare, precum și strategia și planul de lucru pentru ca în cel mul două luni, ieșenii să creeze prima lor piesă legislativă pentru refacerea fațadelor. Scrie-i lui Tiberiu că vrei să participi.